EU SUNT VLAD! EI SUNT SISTEMUL!

„Şi… ia spune, a cui eşti tu?”, mă întreabă pe un ton pe jumătate glumeţ pe jumătate serios ministrul. Şi tac în vreme ce mă gândesc că exact asta era întrebarea fundamentală pe care jurnalistul ar fi trebuit să o adreseze ministrului Sănătăţii. „Aşa se întreabă la noi la ţară când se cunosc oamenii!”, completează Vlad Voiculescu, nedumerit că întrebarea mi se pare o mare inginerie. Dar, într-un Bucureşti cu mize mari în care am îngropat învăţăturile bunicii, normalitatea a ajuns să fie ştire. Trăim în România lui 2016, când la Ministerul Sănătăţii e săpun la toaletă. O realizare recentă. În vreme ce în Europa mai de la Vest se scot la imprimante 3D celule pentru transplant, în colţul ăsta de Europă Estică bătălia cea mare se dă pe apă şi săpun. Normalitatea, aia care face spumă şi omoară microbii, abia ce şi-a intrat în drepturi în vârful sistemului. Dar, în spitale, un om înseamnă oase, carne şi sânge şi cel care le-ar putea schimba destinul ar trebui să însemne curaj, viziune şi voinţă.

Echipa lui Vlad Voiculescu numără 11 oameni, despre care unii spun că sunt tineri care nu au habar de cum funcţionează sistemul sanitar şi care iau decizii doar pe baza a ceea ce le dictează tinerii frumoşi şi liberi pe reţelele de socializare. Alexandra Costin e şefa de Cabinet a ministrului. Nu are cont de Facebook. Şi la fel ca restul echipei, munceşte mai mult de 12 ore pe zi şi urăşte să se formalizeze. „Da, şefa!”îi răspunde una dintre colege la o solicitare. „Dau după tine cu ceva!”, îi răspunde Alexandra râzând. Aşa sunt toţi cei 11: tineri, nu se formalizează şi o parte dintre ei sunt medici.

La 33 de ani, încă mai are aerul adolescentului rebel, care vrea să demonstreze că lumea se poate schimba într-o noapte, şi căruia doar costumul care-i cade turnat, cămaşa albă deschisă relaxat, fără cravată, îi trădează deceniul de consultanţă financiară din CV. El este Vlad. Vlad Voiculescu, ministrul Sănătăţii. E ca un şoarece de bibliotecă trimis într-un experiment social, aşezat în biroul uriaş pe uşa căruia scrie mare la intrare – Cabinet Ministru. Îşi ţine mai mereu aproape agenda în care notează metodic, cu două pixuri: unul cu pastă verde, unul cu pastă roşie, tot ce aude şi pare să merite trecut pe lista de interese. Cu roşu e tema, e ceva ce trebuie rezolvat rapid, cu verde sunt detaliile sau argumentele pe care le aude. Şi Vlad Voiculescu aude. Ascultă mult. Şi are, încă, uşa deschisă pentru oricine bate. Orice problemă i se pune în faţă i se pare maximă urgenţă şi o tratează ca atare. După primele 3 luni de mandat, regula se schimbă. În biroul ministrului nu mai intră oricine bate, iar urgenţa e urgenţă doar dacă aşa urlă agenda Guvernului şi vocea poporului de la televizor şi internet.
E dimineaţă. Ora 10. Pentru mulţi ziua de muncă a început de 3 ceasuri, doar că el abia ce a încheiat-o acum vreo 6. După 4 ore de somn, e deja într-o şedinţă. „Te grăbesc! Iartă-mă, dar am mai multe întâlniri programate pentru Spitalul de Arşi.”, îi spune doamnei din faţa lui, care a venit să-l convingă că Ministerul trebuie să facă ceva pentru că unul din patru români moare din pricina fumatului. Ascultă prezentarea proiectului şi aruncă un tir de întrebări care începe abrupt: „Cum ajunge cineva cu povestea asta la mama, care fumează şi asta pe mine mă enervează?” Şi miniştrii au mamele lor. Dincolo de cele la care-i mai trimitem câteodată, dintr-o listă lungă de motive şi frustrări, mama lui Vlad Voiculescu pare să fie personaj real la şedinţele din minister. Un personaj cu un contur precis, care ar putea şi ea să ajungă pe un pat de spital în sistemul unde cel pe care l-a adus pe lume ia decizii. „În ce fel?”, „În ce sens?”, „Îi plătiţi la rezultat?”, „Rolul tău care este?”, „Ce trebuie să facă Ministerul?”, „Cine finanţează?”, îşi continuă ministrul tirul interogaţiilor.
Alexandra, şefa lui de Cabinet, intră discret şi-i lasă un document pe masă. Îl priveşte concentrat şi te gândeşti că deja a uitat de doamna cu fumatul din faţa lui. Şi dintr-o dată, cu voce joasă, sparge liniştea de muzeu aşezată în birou: „Am o idee! Monica Althamer e o fumătoare teribilă. O pun pe ea să se ocupe. Dacă o convingeţi pe ea, programul poate să aibă succes!”. Nici nu apucă să întrebe doamna cum ajunge la secretarul de stat, că ministrul se ridică de la masă şi o duce în biroul Monicăi Althamer, continuând conversaţia.
Vlad Voiculescu cere răspunsuri scurte şi clare. În multe întâlniri nu le primeşte. Deşi, zâmbeşte aproape tot timpul şi ia cu calm fiecare situaţie disperată ce i se aşează în faţă, îşi iese din sărite când pierde ore bune ocupându-se de lucruri despre care spune că n-ar trebui să-i încarce agenda sau când trebuie să ceară de trei ori date pe care se aştepta să le primească de la bun început. Instituţii din subordine îi cer solicitări, în scris, ca să-i ofere informaţii. Sună absurd, dar aşa se mişcă lucrurile în Sănătate.
Vlad Voiculescu nu se formalizează, nu e genul de director cu secretară. Într-un minut e deja în altă sală. Trebuie să pună la punct o strategie pentru ca, în sfârşit, statul român să construiască spitale noi. Deşi zâmbeşte mai tot timpul, acum – la începutul verii – pare mai serios, vorba americanului, ca un atac de cord. Un atac de cord care l-ar putea paşte chiar pe el în septembrie când a promis că vine cu o strategie ca banii investiţi în Sănătate să nu mai fie risipiţi, ci cheltuiţi după schemă. Dacă dă greş, ar putea descoperi că într-o clipă miile de chipuri fără faţă din on-line care îl aplaudă la fiecare pas de furnică s-ar putea transforma în armata care-l va trece pe lista înfrânţilor.
La jumătatea mandatului, Vlad Voiculescu era deja sigur că România are 300 de milioane de euro pentru 3 spitale regionale. Dar, nu vor apărea peste noapte şi până să ridice ziduri noi, ministrul are două urgenţe de rezolvat: Centrul de Transfuzii şi Spitalul de Arşi. Centrul e într-o clădire cu risc seismic şi dacă ne loveşte cutremurul e foarte posibil ca rezerva de sânge să zacă sub mormane de moloz. Iar situaţia Spitalului de Arşi e deja scandal la scară naţională.

JOC DE TETRIS CA SĂ SALVEZI O VIAŢĂ

Doi experţi francezi au făcut o analiză la Spitalul de Arşi şi i-au prezentat ministrului Voiculescu un raport. „Structura spitalului este total nepotrivită, chiar periculoasă pentru marii arşi. Instalaţiile sunt deja pline de ciuperci şi bacterii. Gresia, faianţa… totul e murdar!”, au conchis francezii. Soluţia temporară propusă ministrulu: amenajarea într-un spaţiu pe care l-au identificat în Spitalul Universitar a unei secţii cu 5 paturi pentru marii arşi, cu sală de baie, sală de operaţie şi camere sterile cu geam pentru ca rudele să vadă bolnavul fără să intre în salon.
„Cum suntem?”, îl întreabă ministrul pe managerul interimar al Spitalului de Arşi, Cristian Niţescu. „Aşteptăm finanţarea.”, i se răspunde. Sunt 6 oameni la o masă, împărţiţi în două tabere: ministrul şi echipa lui, doi reprezentanţi ai spitalului. Se simte tensiunea în aer. Vlad Voiculescu intră şi iese agitat din birou, nu găseşte un document. Într-un final se aşează şi începe să citească din raportul făcut de experţi italieni, care arată că 60% dintre necazurile de la Spitalul de Arşi sunt cauzate de managementul prost şi problemele legate de formarea personalului. Doctorul Niţescu ascultă şi nu i se mişcă niciun muşchi pe faţă. Arată de parcă ar fi Arhanghelul Gavril, coborât acum din Ceruri, nu doctorul care în ultimii ani a ocupat funcţii de conducere în spitalul în care pe pacienţi a ajuns să-i mănânce viermii. Raluca Şoaită, consilier al ministrului, arhitect-structurist, specializat în construcţii cu destinaţie medicală, deschide pe masă schema cu planul cadrastral al spitalului şi întreabă de planurile pentru sistemul de ventilaţie şi cel electric. Reprezentanţii spitalului ridică din umeri şi răspund sec: „Nu le avem. Or fi la primărie!”. „Să sunăm la primărie!”, spune ministrul. Nimeni nu reacţionează. „Bine, cer eu!”, închide subiectul şi se întoarce spre managerul Niţescu să întrebe de câţi bani are nevoie Spitalul într-un an ca să fie operaţional. 180-200 de milioane de euro, îi spune managerul Niţescu şi, uluit, omul cifrelor, Vlad Voiculescu, cere să i se explice cum a fost făcută socoteala. „Păi, m-am interesat în Germania şi costurile anuale per pacient sunt de 200 de mii de euro.” Simţi după replica asta că aerul din încăpere s-a transformat în praf de puşcă. La următorul cuvânt rostit s-ar putea aprinde tot biroul.
În camera alăturată Alexandra Costin e de vreo 3 ceasuri pe telefoane. Trei cazuri de arşi în câteva ore. Unul dintre ele e deja internat în celebra Unitate de la Spitalul Floreasca. Are arsuri pe 18% din corp. A ocupat ultimul pat liber. Cazurile apărute după sunt mult mai grave. Floreasca decide să mute pacientul la Bagdasar şi să preia un bărbat care şi-a dat foc şi mai are doar câteva bucăţi de piele neacoperite de arsură. Bagdasarul refuză să preia cazul. Invocă restricţiile impuse de Minister după ce au minţit că unul dintre bolnavii pe care îi aveau în grijă a luat germeni din spital. Se duce un război al nervilor, iar la final toţi pacienţii ajung pe mâna doctorilor. Dar, boala şi exploziile nu-şi fac program în funcţie de paturile libere în spital. Cu fiecare oră care trece se adună tot mai multe cazuri de bolnavi care trebuie mutaţi dintr-un oraş în altul. Prin telefoanele încinse se schimbă replici care taie mai rău ca lama de 10 a bisturiului: „La vârsta asta cu aşa arsură, n-are şanse!”. „Şi ce facem? Îl lăsăm să moară în stradă?”, „Doamnă, nu vedeţi că sistemul nu funcţionează?” E ca un joc de Tetris cu oameni pe care trebuie să-l facă cineva ca toţi să primească şansa la viaţă. Cine sunt personajele de la capătul fiecărui dialog nu mai contează. Dialogurile sunt reale şi se tot repetă.

 „Ministerul Sănătăţii nu e bancomat! Nu dăm bani oricui intră în clădire!” – Vlad Voiculescu

Ministerul Sănătăţii a găsit deja 300 de milioane de euro, bani europeni, pentru construcţia de spitale noi. În câteva săptămâni speră să identifice exact felul în care ia şi diferenţa pentru ca, în final, România să ajungă la suma de 1 miliard de euro pentru a se apuca să ridice de la zero unităţi medicale la standardele vremurilor în care trăim. Curând ar trebui să înceapă construcţia a trei spitale regionalale: unul la Iaşi, unul la Cluj şi altul la Craiova. Oraşele în care se vor ridica spitalele sunt bătute-n cuie, există inclusiv certitudinea că sunt agreate politic şi că nu se va mai pune de-a curmezişul vreun decident local.
În sala de şedinţe, pe un flipchart, Vlad Voiculescu desenează scheme simple pentru o problemă complicată: ridicarea noilor spitale. E nevoie de reguli bătute bine-n cuie astfel încât oricine se va aşeza în fotoliul de la Sănătate, din iarnă, să nu mai poată rade proiectul şi să înceapă planuri noi. „Acum facem investiţii fără cap, fără coadă. Ia banii cine deschide mai cu forţă uşa de la Minister şi te trezeşti că fie ai clădirea, dar n-ai echipament, fie le ai pe amândouă, dar nu ai personal. Să decidem cine ţine hăţurile: politicienii, funcţionarii care nu ştiu sau experţii.” , le explică ministrul consilierilor săi şi specialiştilor care au lucrat la construcţia de spitale, private, în România, cărora le-a cerut deja expertiza. După ce va rezolva urgenţele (Centrul de Transfuzii şi Spitalul de Arşi), ministrul vrea să treacă la pasul doi: ridicarea de spitale în parteneriat public-privat.
„Ministerul Sănătăţii nu e bancomat! Nu dăm bani oricui intră în clădire!”, îşi explică ministrul filosofia, revoltat că lipsa regulilor a dus la situaţii absolut halucinante. Un manager de spital a investit deja câteva zeci de milioane de lei pentru a face o secţie nouă pentru cazuri grave într-o clădire de patrimoniu, una veche de stă să cadă cu tot cu microbii şi bacteriile din pereţi. Cere acum fonduri suplimentare de la Minister.
Oricât de surprinzător ar suna, Ministerul Sănătăţii, care face politicile de Sănătate şi care e prima instituţie trasă la răspundere pentru orice hibă din circuit, nu are nicio reglementare legală prin care să impună reguli atunci când vine vorba de construcţia, renovarea, modernizarea unei instituţii medicale. De stat sau private. Aşa că banii se aruncă, fără pic de strategie, în zeci de proiecte cărora nimeni nu le verifică eficienţa.
În decembrie 2016, Vlad Voiculescu nu reuşise să transforme obişnuinţa sistemului sanitar de a înghiţi bani doar după criterul important e cine cere şi cui dă mai departe, nu ce gâştigă doctorul şi pacientul din asta într-un reflex de a respecta legi, reguli şi binele celui care zace pe un pat de spital. A zgâriat doar la suprafaţă prin câteva zeci de controale prin unităţile medicale şi a impus achiziţii centralizate pentru o serie de medicamente oncologice şi antibiotice.

 AUTOSTRĂZI SAU SPITALE?

Vlad Voiculescu ministrul Sănătăţii

În drum spre Guvern, tânărul ministru Voiculescu, în maşina pe care a folosit-o Ion Iliescu atunci când era preşedinte în funcţie, îşi dă telefoanele pe care n-a apucat să le dea între şedinţe.
Ministerul Sănătăţii a găsit banii pentru 3 spitale regionale, dar vrea mai mult. Se lucrează la un proiect pentru o platformă spitalicească, unde să se găsească finanţare de la Fonduri Internaţionale, Guvern şi privaţi pentru investiţii în Sănătate. Dacă proiectul capătă o formă ce poate fi pusă în practică va intra în Legea Centenarului (link pe cuv), o lege pe care Guvernul Cioloş vrea să o dea atunci când România va sărbători 100 de ani de la Marea Unire, prin care statul să se oblige să realizeze mari proiecte de infrastructură: străzi, şcoli, spitale.
„Vă bag în competiţie pe tine şi pe Sorin! (n.r. Sorin Buşe, ministrul Transporturilor) Să vedem cine reuşeşte să facă mai mult: autostrăzi sau spitale. Dar, tu ai avans, eşti finanţist!”, îi spune Dragoş Tudorache, şeful cancelariei primului-ministru, râzând, dar cât se poate de serios, lui Vlad Voiculescu. Iar, ministrul Sănătăţii acceptă provocarea, doar că mai vrea bani. Are în plan să dea medicilor tineri o bursă ca să-şi asigure o locuinţă sau să-şi deschidă un cabinet medical, cu condiţia să rămână în pâine cel puţin 5 ani. Banii ar fi trebuit să-i găsească Anca Dragu, ministrul Finanţelor la rectificarea bugetară, şi Cristian Ghinea, ministrul Fondurilor Europene. N-a fost să fie. Dar, cu doar câteva zile înainte să-şi încheie mandatul, pentru 7 mii de oameni tineri din sistem, Vlad Voiculescu găseşte o variantă să arate că sclavagismul nu e lege într-o Românie care se vrea civilizată. Lasă pe masa noului Guvern o Hotărâre prin care rezidenţii din anii I şi II, care fac nesfârşite ore de gardă şi nu primesc niciun ban, să încaseze 140 de lei pentru fiecare gardă efectuată. HG-ul e limpede cristal, dar Guvernul Cioloş nu-l poate pune în practică pentru că legea interzice cu 6 luni înainte de alegeri orice reglementare care ar putea duce la majorare salarială. Dar, nu banii sunt, în fapt, marea problemă în Sistem, aşa cum îi spusese lui Vlad Voiculescu şi Dragoş Tudorache înainte să plece la Ministerul de Interne.
„S-a mai încercat asta în Administraţie şi s-a ales praful! De ce? Sistemul şi-a bătut joc de ei. Nu banii primează în izgonirea medicilor tineri. Se ţin posturi blocate, sunt supuşi la umilinţe…”, îl avertizează Dragoş Tudorache pe Vlad Voiculescu. Ministrul dă din cap aprobator, ştie ce poate pielea sistemului, dar îi pregăteşte o lovitură.

ÎN ROMÂNIA, DECANUL DE LA HARVARD NU POATE FI ANGAJAT DIRECTOR DE SPITAL

De ani de zile, o mână de oameni, mereu aceiaşi, prin rotaţie, decid cine moare, cine trăieşte, cine se angajează, cine avansează, ce şi pe ce bani se renovează în spitalele româneşti. Prevederile din Legea Sănătăţii spun clar că nu-l poţi face şef de spital în România, nici dacă vrea, pe directorul de la AKH Viena sau pe decanul de la Harvard. În plus, odată numiţi, managerii nu au criterii clare pe care să le respecte.

O mână de oameni a lucrat în Ministerul Sănătăţii să stabilească exact ce trebuie să facă un director de spital, ce reguli trebuie să respecte ca să fie manager, nu baron.
„Practic, faci o listă de reguli ca pacientul să fie în siguranţă. Indiferent cine e cel care ajunge manager, noi trebuie să creem mecanismul ca să ne asigurăm că respectă siguranţa pacientului, calitatea actului medical şi foloseşte eficient banii pe care-i are la dispoziţie.”, Bogdan Pană – consilier al ministrului Sănătăţii
CRITERIILE NOI PENTRU MANAGERI:

  • Cum foloseşte resursa umană;
  •  Raportarea infecţiilor din spital; angajarea unui specialist pentru combaterea infecţiilor nosocomiale;
  •  Timpul de aşteptare al pacienţilor în spital pentru diverse servicii medicale în raport cu resursa umană din spital;
  •  Obligaţia de a pune pe site, fără datele personale, listele de aşteptare ale pacienţilor;
  •  Rata mortalităţii din spital;
  •  Rata de servicii medicale cerute altor unităţi sanitare în condiţiile în care respectivele servicii sunt în structura spitalului;
  •  Rata bolnavilor reinternaţi;
  •  Numărul incidentelor din spital, inclusiv raportarea evenimentelor-santinelă (adică incidente care au fost evitate; exemplu: S-a încurcat fişa pacientului, dar ne-am dat seama înainte să-l ducem în sala de operaţie – ca să vezi ce nu merge şi să faci reguli să te ajute);
  •  Ponderea pacienţilor mulţumiţi.

Acest ultim criteriu, momentan, e hilar. Pe chestionarele completate până acum de bolnavi, gradul de satisfacţie în spitalele de la noi e de 97%. Bolnavii completează respectivele chestionare cât încă mai sunt internaţi şi cine riscă să arunce piatra în cel care încă-l îngrijeşte? Aşa că Ministerul Sănătăţii a schimbat regula. Mai nou, după externare, prin SMS, pacientul are de răspuns la 9 întrebări simple care să arate dacă a fost tratat aşa cum scrie la carte.
6 oameni care s-au lovit şi se lovesc sub diverse forme de sistemul medical au făcut reguli noi pe care un director de spital ar trebui să le respecte pentru a rămâne în funcţie. Unul e medic, şef de Secţie, care ştie cum e când managerul refuză să preia un aparat vital pentru activitatea ta, pe care l-ai cumpărat din bani din donaţii, altul e medic cu experienţă de zeci de ani într-unul dintre cele mai mari spitale din ţară, mai intră în scenă un infecţionist, un economist şi un jurist.
Dar, lovitura năucitoare dată sistemului care s-a obişnuit să-i premieze doar pe unii şi să-i muncească pe alţii, a venit în noiembrie sub forma unei Ordonanţe de Urgenţă ce a modificat Legea Sănătăţii. Dacă până acum doar profesorii din UMF aveau acces la funcţiile din spitale, pe viitor oricine dovedeşte că are un plan de administrare bun, poate prelua managementul unei unităţi medicale. Mai mult, OUG-ul nu mai permite şefilor de prin spitale să îşi angajeze rudele ca şefi mai mici în aceiaşi instituţie, să aibă firme sau să primească bani pentru activitatea didactică sau ştiinţifică de la companiile care au contracte cu spitalul. E ca şi cum, mai nou, bunul simţ ar avea nevoie să fie reglementat prin lege. Şi bunul simţ, uneori, supără. Deloc surprinzător, măsura a raşchetat orgolii şi a stârnit reacţii furioase în piaţa publică, dar vocile înalte s-au temperat imediat după alegerile parlamentare, semn că niciunul dintre cei vizaţi de schimbări nu crede că noile reguli vor rămâne prea multă vreme în picioare.

MEDICINA NU E DOAR CU OAMENI. E ŞI CU LEGI ŞI MATERIALE SANITARE

„Dacă un producător auto are un defect la un model pe care deja l-a pus pe piaţă, recheamă maşinile la service şi, cădem de acord, că e un comportament responsabil. Verifici, vezi dacă ai o problemă şi dacă ai o repari. Asta facem noi acum: scoatem de pe piaţă un produs cu probleme. Eticheta nu respectă normele – şi astea se retrag.” – Vlad Voiculescu
E vorba despre materiale sanitare care nu pun în pericol viaţa bolnavului, dar care nu respectă rigoarea regulilor din sistem. Totul stă în pixul ministrului, dar legile nu-s de partea lui. În 26 de ani am construit o legislaţie sanitară care mai degrabă ascunde furturile, erorile şi incompetenţa şi milioane de oameni vor acum să-l vadă la treabă pe Vlad Voiculescu. Numai că lui i se spune la fiecare ceas: „Asta nu se poate!”, „Nu ai voie să faci asta!”, „Mai ai doar 6 luni!”, ca şi când ar suferi de o boală terminală şi nu mai apucă să facă nimic revoluţionar pentru că orice contraindicaţie pe care nu o respectă îl va transforma în praf de oase.
Iar Vlad Voiculescu face un puzzle. „Cum scriu aici, care e formula exactă de adresare?”, îşi chestionează ministrul echipa, când limbajul birocratic pare să nu i se lipească de sinapse. Vlad încă învaţă şi se asigură că înţelege detalii ca Vlad Voiculescu să ia decizii.
„Mi-am epuizat echipa! Nu ştiu dacă asta e bine…”, îmi spune pe un ton jumătate glumeţ-jumătate preocupat. Ştie că fără coechipierii potriviţi, nici Ronaldo nu iese campion. Iar în Minister, cine a intrat de mai multe ori în ultimii ani şi-a găsit aceiaşi oameni prin birouri ştie că n-are cum Vlad Voiculescu să fie iubit până la ultimul etaj. Unii din garda veche l-ar fi trimis la Cotroceni să ţină un discurs aproape în întregime plagiat. Mie mi se pare strigător la cer, pe el îl amuză. E poate relaxat pentru că de oamenii lui n-a trecut „capcana”, pentru că s-a convins că n-a greşit când şi-a ales sfătuitorii. Ei îi ţin spatele, iar la schimb el rămâne Vlad. Tânărul cu funcţie de ministru care le deschide uşa în şedinţe să-i întrebe dacă au mâncat şi care se oferă să coboare să le aducă ceva pentru masa de prânz. El le mai cere, din când în când, zâmbind, o ciocolată, iar ei îi aşează acte pe birou cu aerul oamenilor care sunt în locul în care vor să fie, nu aşezaţi de fişa postului. Dar, la început de toamnă ceva se schimbă în chimia echipei lui Vlad Voiculescu: ministrul pare să nu mai aibă disponibilitate pentru toate punctele de vedere, iar colaboratorii lui sunt la un pas să treacă de la gastrită la ulcer. „Ştii, cred că m-am schimbat!”, îmi zice Vlad Voiculescu fără nicio legătură cu subiectul pe care-l discutam. „Adică?”, întreb scurt. „Cred că am devenit un cinic şi încep să înţeleg prea bine, din păcate, cum se ia o decizie pe criteriul politic…” Nu mai ascult restul răspunsului, îl privesc cu atenţie pe cel care din prima secundă mi s-a părut un şcolar împrăştiat, dar hotărât să-şi uimească profesorii şi mi se pare că şi fizionomia i s-a modificat puţin. Încă îi zâmbesc ochii, dar colţurile gurii par să fi pierdut lupta cu gravitaţia. Cinci minute mai târziu suntem în stradă. Aşteptăm un Uber. „Salut! Eu sunt Vlad! Pe mine mă aştepţi.” , îi spune ministrul şoferului cu cel mai degajat aer din lume. Două mâini se strâng puternic. Una n-are habar că apucă degete de demnitar, iar cealaltă pare deja sătulă de întâlniri formale care schimbă prea puţin dintr-un mecanism care dă din ce în ce mai multe rateuri.

 FĂRĂ FABRICĂ DE VACCINURI, FĂRĂ TRANSPLANT DE PLĂMÂNI

Sistemul Sanitar e ca un puzzle. Orice decizie luată forţează una nouă sau se lipeşte perfect de una veche şi o trimite într-un colţ. Legea vaccinării e gata, dar noi era să ne trimitem soldaţii în Afganistan nevaccinaţi împotriva difteriei pentru că furnizorul nu l-a livrat. Şi nu din vina lui. Un funcţionar a… uitat să-i treacă preţul în CANAMED. S-a rezolvat într-o clipită, dar fâlfâitul ăsta de aripi, chiar şi de flururaş, a dat emoţii. Degeaba Legea Vaccinării stă frumos aşezată pe hârtie dacă Ministerul Sănătăţii nu e sigur că pe baza ei serul imunizant va ajunge şi la categoriile de risc pe care vrea să le treacă pe listă: bătrâni, bolnavi oncologici. Ser care trebuie cumpărat. De la alţii. Institutul Cantacuzino se transformă cu fiecare zi care trece într-o fotografie din atlasul ruinei unei Românii care ar fi putut să fie, dar niciodată care este.
„Deocamdată, măcar laboratoarele de la Cantacuzino să rămână în picioare!”, conchide ministrul Voiculescu discuţia despre soarta Institutului Cantacuzino. Discuţie purtată în acelaşi birou în care acum 4 ani Vasile Cepoi, şef al Sănătăţii la vremea respectivă, spunea că drama de la Cantacuzino e încheiată: Institutul va relua producţia de vaccinuri folosind liniile de fabricaţie de la Antibiotice Iaşi. Dar, şi asta e tot filă din atlasul ruinei.
La Spitalul Sfânta Maria din Bucureşti o secţie stă pregătită pentru transplantul de plâmâni. Agenţia Naţională de Transplant şi-a dat avizul: România e pregătită pentru astfel de intervenţii. Iar ministrul Sănătăţii trebuie să semneze că va da banii. Doar că, momentan, nimeni n-a bătut prin contract în cuie cine e doctorul care va ridica bisturiul şi va fi garanţia că primul român care se urcă pe masă mai pleacă pe picioarele lui acasă şi nu în copârşeu. E luna august şi în biroul ministrului Sănătăţii se discută aprins despre asta. Vlad Voiculescu cere răspunsuri: cine va opera, şi-a dat acceptul în scris doctorul care vine din străinătate să facă intervenţiile, ce se întâmplă cu bolnavul după transplant, cine şi cum îl îngrijeşte, care e costul exact pentru fiecare pacient, sunt suficienţi doctori şi există aparatură pentru ca după operaţie lucrurile să meargă lin, sunt bifate toate condiţiile pentru ca procedura să fie safe sau facem întâi un experiment? Zeci de întrebări care, aparent inexplicabil, nu-şi primesc răspunsul în următoarele 4 luni. În noiembrie, în plină campanie electorală, subiectul bubuie pe ecranele televizoarelor. Doctori, Asociaţii de Pacienţi, şeful spitalului Sfânta Maria, preşedintele Agenţiei Naţionale de Transplant, primarul capitalei, ministrul Sănătăţii se împart în tabere şi se ameninţă în fraze complicate. Întrebările de mai sus rămân fără răspuns, iar Vlad Voiculescu se alege cu o plângere penală pentru omor. Unul dintre românii care aşteptau un plămân nou a murit aşteptându-l. O ţară întreagă află că NU există, în fapt, liste de aşteptare pentru transplant, ci doar criterii subiective, doctorii refuză să mai recolteze organe, chirurgii nu mai fac vreme de 2 săptămâni niciun fel de transplant, campania electorală trece, scandalul se stinge, secţia de la spitalul Sfânta Maria nu funcţionează şi pentru toate astea nimeni nu răspunde. În România lui 2016 ajungi la puşcărie dacă muţi cum nu trebuie 10 legi făcând abuz în funcţie, dar dacă pe semnătura ta un om moare e doar subiect de dezbatere electorală.
La nivel guvernamental, România s-a angajat că face o strategie pentru bolnavii de cancer. Vlad Voiculescu i-a văzut hidoasa faţă şi când a cărat din străinătate medicamente pentru cei care mai puteau fi salavaţi, dar România nu dădea şanse, şi când din nimic a construit o tabără pentru copiii cu teribilul diagnostic. În fapt, asta e tot ce-a adus cu el să-şi personalizeze biroul: un tablou cu palmele unor copii şi un mesaj pentru Vlad, prietenul lor. Dar, Vlad nu mai e doar prietenul lor. A ajuns ministru. Unul care stă în faţa unor foi care aşteaptă la semnat: aproape jumătate din grupul de lucru al strategiei pentru cancer, format din medici, nu mai există şi trebuie înlocuit. Cei dispăruţi în misiune fie şi-au dat demisia, fie le-a fost dată după ce i-au arestat procurorii pentru că s-au gândit că să transformi suferinţa-n bani nu încalcă primul principiu din Medicină: Să nu faci rău!
Vlad Voiculescu nu e doctor, nu e legat de acest jurământ. Nimeni nu-i strigă de pe margine: „Să nu faci rău!”, ci „Să faci bine!”, iar binele în România se naşte doar cu forcepsul.
“Un domn a zis <<Întăriţi-vă statul!>>, eu spun să ne întărim societatea!”, spune Vlad Voiculescu care a stat doar câteva luni în arenă. „Cine câştigă? Vlad sau sistemul?. „Sistemul!”, îmi răspunde rapid. „Şi, atunci, care e scopul?”. „Să fac ce pot pentru că niciodată n-am făcut ceva mai important. Şi când ştii că n-ai cum să dărâmi, creezi fisuri!”
Dar, zidurile nu cad de la fisuri, ci de la găuri date de halatele care se încăpâţânează să rămână albe. Perfect albe.

foto: Andrei Pungovschi

This slideshow requires JavaScript.

Save

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *